Fiind vorba de o ţară de pondere majoră şi de un gest care pune sub semnul întrebării cursul Europei de după 1993, lucrurile trebuie lămurite.
Se cuvin făcute mereu distincţii. Bunăoară, între Europa şi ideea europeană sau interpretarea de sine a culturii europene, apoi, între ideea europeană şi asumarea ei politică, cum este astăzi Uniunea Europeană, şi, în sfârşit, între proiectul Uniunii Europene şi realităţi. Cine critică realităţile din Europa nu este neapărat ostil Uniunii Europene, căci poate să o facă şi în numele proiectului. Nu se poate spune că cel care părăseşte Uniunea Europeană respinge ideea europeană, căci poate fi în dezacord doar cu deciziile uniunii. Cine vede altfel ideea europeană nu este antieuropean. Deja acum câţiva ani, fostul preşedinte al Germaniei, Roman Herzog, titra neaşteptat o intervenţie - „Uniunea Europeană dăunează ideii europene" (Die EU schadet der Europa-Idee, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung", 15 Ianuarie 2010), dar nimeni din jur nu s-a gândit să-l eticheteze drept „antieuropean"!
Venind însă pe terenul faptelor recente, trebuie spus că Brexitul nu este prima părăsire a Uniunii Europene. El vine după exitul Groenlandei. El este o părăsire a uniunii simultană cu retragerea cererii de aderare de către Elveţia - despre care nu s-a vorbit încă. Este o părăsire după împotmolirea Uniunii Europene în "criza Ucrainei" şi după răspunsul incoerent la "criza imigranţilor". Este o părăsire după ce în SUA are loc reaşezarea politicii externe, odată cu venirea unei noi administraţii. Este, în sfârşit, o părăsire a uniunii după schimbarea lumii începută în jurul anului 2010.
Mai trebuie adăugat că Brexitul este ieşirea din Uniunea Europeană a unei ţări care şi-a lăsat de la început porţi de întoarcere - Marea Britanie nu a semnat acordurile Schengen şi nu acceptă moneda unică. Nu de mult, această ţară a pus condiţii Uniunii Europene - păstrarea suveranităţii parlamentului naţional, pluralismul monedei, independenţa în formularea politicii sociale etc. - prin care direcţia de evoluţie prefigurată în tratatele de la Roma (1957) şi Maastricht (1993), spre mai multă integrare politică, devenea discutabilă.
Este de adăugat, în fine, că statutul european al Marii Britanii a rămas, orice s-ar spune, particular. Aspiraţiile ţării sunt, de fapt, globale. Marea Britanie întreţine relaţii ramificate în Commonwealth. SUA sunt, oricum, principalul partener al ţării. Conducerea de la Bruxelles britanicii au socotit-o a fi ceva contra naturii, chiar dacă le aducea avantaje (piaţă, finanţări etc.). Revenirea profilată a Germaniei în politica internaţională şi reafirmarea Rusiei au făcut ca Marea Britanie să-şi regândească situaţia, în vederea unui rol sporit.
În clipa de faţă însă, interesează urmările previzibile ale Brexitului. Care sunt consecinţele sale majore?
În politica din Marea Britanie se dă acum satisfacţie curentului independenţei. Drept urmare, ţara îşi va amplifica relaţiile comerciale cu orice ţară, chiar dacă pierde accesul a priori la piaţa comună europeană. Ea va trebui să-şi asigure acest acces prin acorduri cu Uniunea Europeană, ceea ce va şi face, de ambele părţi fiind avantaje mari. Geopolitic, ea are a-şi evidenţia ponderea în constelaţia supraputerilor şi puterilor lumii. În cadrul NATO, Marea Britanie va fi solidară cu SUA în urmărirea unor scopuri globale proprii. Peste toate, Marea Britanie va rămâne legată prin nenumărate fire de Europa continentală, dar va câştiga spaţiu de iniţiativă.
Uniunea Europeană slăbeşte prin plecarea Marii Britanii şi va avea de înfruntat atracţia exiturilor. Unele guverne vor agita exitul pentru a obţine acorduri mai favorabile. S-a ajuns, în orice caz, la capătul capacităţii de integrare - cum spun sociologii - nu numai sistemică, ci şi socială a actualei Uniuni Europene. Când se amână ani la rând schimbări benefice pe direcţia "Europei cetăţeanului", nu ai să te aştepţi la altceva decât la criza integrării.
Aşa cum este acum, excesiv birocratizată, Uniunea Europeană nu mai poate funcţiona. Pentru a preveni o replică, menţionez că am spus aceasta deja cu ani în urmă (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012). Uniunea Europeană trebuie democratizată, mult dincolo de "democraţia interguvernamentală", iar democraţia care nu include deliberarea publică se demite singură. Înlocuirea actualei Comisii Europene este consecinţa politică normală a Brexitului, iar Parlamentul European nu are nici el cum să-şi justifice componenţa în urma celor petrecute. O primenire fără resturi pe concepţii şi programe noi este soluţia. Brexitul semnalează, între altele, că nici tehnocratismul, nici refugiul în utopii nu sunt soluţii.
Venitul bugetar al Uniunii Europene scade în urma Brexitului, iar cheltuielile vor fi reduse, în consecinţă. Piaţa comună va rămâne deschisă şi pentru ţări care nu sunt membre (Norvegia, Elveţia, Marea Britanie, etc.). Trepidaţiile Euro nu se pot exclude, căci deficitele bugetelor publice din Sudul Europei sunt de mult doar o chestiune rostogolită de la un an la altul. Pe termen scurt, Euro va putea fi susţinut, dar pe termen mediu nu va rămâne la fel de puternic.
Administrativ, Uniunea Europeană va trebui să se schimbe prin renunţarea la centralismul actual. Voluminoasa birocraţie bruxelleză trebuie demontată - ca şi condiţie de supravieţuire a Uniunii - fie şi cu preţul unor noi alegeri pentru Parlamentul european. Conducerea Uniunii Europene trebuie regândită dincoace de tot ceea ce s-a discutat până acum. După ruptura la care s-a ajuns în ultimele decenii, este nevoie de o nouă relaţie între cei care decid şi cei care gândesc, între toţi şi cetăţenii Uniunii Europene,. Teama de exterior nu este suficientă pentru a-i ţine laolaltă pe europeni. Mai sunt necesare prestaţii positive în materie de nivel de viaţă, de democraţie, de comunicare.
Are acum şi mai mult sens să căutăm locul în care „criza Uniunii Europene" poate fi captată spre a fi abordată practic. Unul dintre cei mai importanţi analişti (Claus Offe, Europa in der Falle, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016) se oprea nu de mult asupra „contradicţiei" dintre ceea ce este necesar pentru stabilizarea Uniunii Europene şi ceea este portabil de către partide, în diferitele ţări, în naturala căutare a voturilor la alegeri (p.17). El nu ezită să vorbească de primejdia „eşuării" Uniunii Europene. Fostul profesor de la Bielefeld are dreptate să privească ieşirea din „capcană (Falle)" prin dezvoltarea de către partide, prin argumentare, a unei atitudini cetăţeneşti care să lărgească sfera înţelegerii lui „noi toţi" din practicile curente. Numai că - aceasta este opinia mea - problemele trebuiesc rezolvate nu doar din perspectiva „de sus", a Uniunii şi, eventual, a fiecărui stat, ci şi din cea „de jos", a cetăţenilor. Pe de o parte, ceea ce se poate, la rigoare, impune unor indivizi, nu se poate impune ţărilor, cum s-a încercat în unele momente (România lui 2012, Grecia etc.). pe de altă parte, spus cît mai simplu, numai printr-o democratizare în care nu doar solicitările, ci şi avantajele devin perceptibile de către cetăţean, Uniunea Europeană poate ieşi din „contradicţie" şi, în fond, din criză.
Probabil că Uniunea Europeană se va replia prin reluarea unificării europene cu ţările care au iniţiat-o şi prin deschiderea spre adeziuni din partea celorlalte ţări. Europa cu multiple viteze se va îmbrăţişa însă pe terenul istoriei.
Uniunea Europeană trebuie să-şi lămurească din nou relaţia cu sursele Europei şi cu proiectul iniţial şi să-şi asume derapajul din ultimul deceniu. Acesta atestă încă o dată că neoliberalismul duce la crize. În contraparte, Uniunea Europeană are nevoie de o cultură înnoită a convergenţei dintre imperativele de creştere economică şi imperativele democratizării şi de un concept nou al punerii în acord a aspiraţiilor naţionale şi reglementărilor unionale.
Neavând politică externă elaborată şi armată proprie şi înregistrând o criză de credibilitate, Uniunea Europeană va conta mai puţin în geometria variabilă a supraputerilor. Ea trebuie să clarifice neîntârziat ce fel de entitate vrea să fie în competiţia globală.
După mai bine de un deceniu de conformism al decidenţilor şi de slăbire până la stingere a abordărilor proprii, România are nevoie de o cotitură. Cosmetizările nu sunt avenite nici de această dată şi este indispensabilă gândire creativă.
Investiţiile britanice în România sunt reduse, încât nu apar efecte dramatice ale Brexitului. Desigur, nici cetăţenii români nu vor mai putea apela la reglementări comunitare pe teritoriul britanic. Dar Marea Britanie rămâne, oricum, alături de SUA, Rusia, Franţa şi, oarecum indirect, China şi Germania, printre garanţii configuraţiei Europei Centrale şi Răsăritene de după Al Doilea Război Mondial. Ea îşi păstrează ponderea dintotdeauna în afacerile europene.
Nu putem accentua destul faptul că România are de rezolvat, înainte de orice, grave probleme lăuntrice - prima fiind ocuparea forţei de muncă, care a ajuns excesiv de scăzută. Ea are a-şi pune la punct legislaţia, care este eminamente confuză, nestimulativă pentru eforturi şi bună conducătoare de corupţie. Ea are nevoie vitală de altă selecţie a personalului, cea curentă fiind, cum se vede uşor, o veritabilă contraselecţie. Numai punerea în mişcare dinăuntru a ţării va putea să prevină crize dureroase.
România ar proceda adecvat dând curs neîntârziat unei competiţii pentru exprimarea şi reprezentarea propriilor interese într-o Europă unită. Este nevoie de multiple proiecte şi programe, între care să se aleagă în mod democratic.
Se observă bine cât de mari sunt două erori în societate. Este vorba de eroarea de a aştepta soluţii doar de la "conducători" şi eroarea de a folosi mijloacele demantelării unui sistem autoritar, pentru care liberalizarea iniţiativelor poate fi suficientă, ca mijloace de a instala democraţia, ce presupune din capul locului respectul libertăţilor, drepturilor şi demnităţii oamenilor. România este singura ţară din Europa Centrală şi Răsăriteană care, datorită presiunii a tot felul de profitori, recurge la confuzia organizată a valorilor şi la subminarea oamenilor cei mai calificaţi pe care ăi are. Dezorientarea actuală din societate şi ineficienţa sunt urmări inevitabile.
Partide care şi-au făcut program din repetarea de parole pretenţioase ("europenizare", "independenţa justiţiei" etc.), fără să ştie cum se ating acestea lucrând cu cetăţenii, vor trebui concurate. Nu se poate aştepta ceva de la cei care manipulează aceşti termeni şi, înainte de orice, adună averi sau instrumentează instituţiile de forţă ale statului sau îşi închipuie că au monopolul adevărului. Numai o Românie pluralizată politic face faţă istoriei ce prinde contur sub ochii noştri. O social-democraţie care se ocupă de cei dezavantajaţi, un liberalism care luptă pentru lărgirea libertăţilor şi o creştin-democraţie care aminteşte umanitatea vieţii sunt indispensabile unei civilizaţii demne de respect. Societatea are nevoie de democratizare, iar democraţia redevine funcţională dacă face loc meritocraţiei. Şi pentru Romania, cultivarea valorii persoanelor şi a ierarhiei curate a valorilor este condiţie a oricărei poziţionări cu succes în Europa.
România trebuie să-şi refacă industria şi agricultura, după ce acestea au fost distruse sau pierdute. Vrem-nu vrem, se va rememora ceea ce s-a petrecut după industrializare şi intrarea ţării în jocul economic internaţional, când, în loc să se tragă foloasele modernizării, industria a fost lichidată, şomajul a crescut şi s-a declanşat cea mai mare emigraţie din istoria ţării.
Nu se va putea evita întrebarea asupra răspunderilor celor care au negociat în 2001-2012 cedarea de unităţi industriale şi bancare şi vânzarea pământului sub condiţii puse de lobby-şti. S-a putut sesiza încă o dată, în efecte oneroase, că negocierile acelor ani au fost dilettante şi că mituirea nu ţine locul reformelor chibzuite.
Ţări care au folosit prea puţin resursele financiare ale Uniunii Europene, precum România, trebuie să găsească soluţii la o dificultate în plus. S-ar putea ca aceste ţări să nu mai primească resurse suficiente, din fondurile alocate coeziunii, pentru a lichida în timp real istorica rămânere în urmă faţă de restul continentului.
În noul context al Brexitului, vine, destul de probabil, ora rediscutării, fie şi retroactiv, a deciziei greşite luate în 2005-2006 de a nu distribui în populaţie accesul la resurse europene. Se va discuta oricum absenţa proiectelor şi furtul masiv în materie de resurse europene. Împreună, acestea au făcut ca România să poarte urmele dezvoltării in interes public pe bani europeni incomparabil mai puţin, în raport cu Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia.
Administrativ, trebuie lansată o reformă serioasă care să repună cetăţeanul simplu care suntem fiecare în posesia deciziei, cât mai larg posibil. Eliberarea iniţiativelor locale de dezvoltare ar trebui să fie prioritate. Administrarea europeană nu înseamnă a mări controalele asupra cetăţeanului, cum se crede, ci, mai curând, a-i crea oportunităţi acestuia.
Cultural, trebuie regândită o reprezentare a intereselor naţionale care să nu cadă nici în naţionalism îngust şi nici în europenism abstract. Inamicul europenizării în Europa actuală nu este numai naţionalismul îngust, cum se spune prea uşor, ci şi un europenism ignorant şi propagandistic, care a înflorit parazitând programele europene. Confuziei de valori din societate şi din instituţii, cleptocraţiei şi ascensiunii la decizii a celor mai puţin pregătiţi ar trebui să li se pună capăt cu mijloacele unei meritocraţii instalate în reglementări.
România are nevoie de o politică externă elaborată ca de oxigen. Politica externă mimetică şi eminamente turistică va trebui trimisă în muzeu, iar personalul şi reprezentanţele trecute printr-o reformă chibzuită. Opţiunea proeuropeană şi proatlantică este naturală pentru români şi în raport cu istoria lor, dar avantajele ei trebuie făcute perceptibile cetăţenilor prin acţiuni pricepute şi responsabile într-o lume în schimbare. Politica externă este dependentă de o bună politică internă, dar calitatea lamentabilă a acesteia din urmă nu este scuză pentru a nu reforma, în sfârşit, reprezentarea ţării.
