Până acum, entitățile statale care dădeau impresia că se află la conducerea construcției europene erau Germania și Franța. Adversare ireconciliabile de-a lungul istoriei, cele două puternice state au îngropat securea războiului de-abia după cel de-al doilea război mondial, când prosperitatea în creștere explozivă și existența unui inamic comun (Uniunea Sovietică) au făcut posibilă o apropiere pragmatică și pe deplin funcțională.
S-a creat, astfel, un tandem ciudat, între prima putere militară din Europa continentală (Franța) și prima putere economică europeană (Germania). Tandem care a funcționat foarte bine în cadrul NATO, chiar dacă ideea de bază a acestei uriașe organizații militare internaționale a fost plastic rezumată de primul Secretar General, Lord Ismay, după cum urmează: „NATO trebuie să-i țină pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani jos".
Se pare că Germaniei nu i-a păsat nici cât negru sub unghie de faptul că NATO era menită să „o țină jos". Cu proverbialele lor hărnicie și seriozitate („ein mann, ein wort"-un om, un cuvânt), germanii și-au suflecat mânecile și au reconstruit din temelii țara lor grav lovită de ororile războiului.
Mai mult chiar, germanii au valorificat toate atuurile științifice și tehnologice de care dispuneau pentru a invada planeta cu produse de calitate, care le-au asigurat un confortabil și consistent excedent comercial (estimat la 253 miliarde de euro la finele anului 2016).
Colegii europeni nu au cu ce să se laude: Marea Britanie, Franța și Spania sunt pe minus, iar Italia este pe un plus vizibil doar la microscop. Întreaga Europă este pe minus, ca balanță comercială; iar, dacă ea afișează anevoie un rezultat pozitiv, este exclusiv meritul energicei economii germane, care macină piatră dură pentru a produce hârtie de mătase...
Între timp, forțată de mecanismul yankeu al NATO, și încă culpabilizată de atrocitățile celei de-a doua conflagrații mondiale, Germania investește foarte puține resurse în înarmare și în antrenarea armatei. Printr-o paradoxală schimbare de viziune, președintele yankeu acuză Germania că nu plătește suficient pentru NATO și armată, ceea ce este, desigur, „foarte rău pentru SUA" (care, este de presupus, nu mai dorește să țină „Germania jos").
Mai mult chiar, același yankeu moțat s-a grăbit să prezinte Germaniei o „factură" pentru cheltuielile pe care, pasămite, gloriosul jandarm mondial le-a făcut în numele nației germane, strivită în propria-i culpabilitate după rușinosul episod al purificării etnice din timpul celui de-al doilea Război Mondial.
În același timp, în Germania se încăpățânează să rămână viu mitul unei dominații ariene asupra lumii. Al Treilea Reich, cum a fost numit de către Arthur Moeller, în 1923, și folosit intens de fasciști pentru a-și legitimiza dominația (după Primul Reich, 962-1806 - Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, și al Doilea Reich, 1871-1918) și-a văzut rușinosul sfârșit în 1945, sub loviturile aliaților din cea de-a doua conflagrație mondială.
Dar mediile neofasciste vorbesc cu insistență despre cel de-al Patrulea Reich, care va cuprinde toate teritoriile ocupate de „omul alb", care este culmea creației, fără seamăn pe acest pământ. Mai mult chiar, în aceste medii se speră instaurarea unui Imperiu Vestic, care să readucă dominația omului alb asupra întregii planete...
Fără a se afilia vreunuia dintre aceste exaltate curente ideologice, conducerea de azi a Germaniei rămâne pragmatică. Într-o perioadă de mari incertitudini politice, generate cu precădere de atitudinile de neînțeles ale președinției SUA, cancelarul german afirmă că Europa trebuie „să-și ia destinul în mâini".
Adică, după spusele aceluiași cancelar, „Europa trebuie să fie un actor care se angajează și pe plan internațional"- era și timpul, după două decenii în care Europa nu s-a făcut remarcată decât prin lipsa absolută din arena marilor dezbateri politice mondiale. Europa are, în acest moment, un Înalt Reprezentant pentru relații internaționale (cine a auzit de Federica Mogherini să ridice mâna sus!) care este ilustru, prin absența sa din orice dezbatere privind viitorul comunității internaționale.
Atâta vreme cât astfel de birocrați îmbâcsiți ajută destinul Europei, tot atât cât ajută o frecție cu „Diana" la un picior de lemn, este lesne de înțeles că cea mai puternică, din punctul de vedere economic, națiune a Lumii Vechi va prelua prerogativele reprezentării externe a acestui apatic continent. Contextul este favorabil: Marea Britanie se chinuie să înghită consecințele unui neașteptat Brexit, Franța de-abia-și revine după alegeri, în care cu greu a scăpat de spectrul naționalismului înverșunat... iar restul nu contează!
Germania, prin vocea Angelei Merkel, este singura țară europeană care forțează exprimarea unei politici externe comune europene, caracterizată prin circumspecție față de prostănacul partener de peste ocean, cooperare pragmatică cu Rusia (care dirijează 47% din exporturile sale către Uniunea Europeană) și implicare activă în zonele de conflict care au legătură cu trecutul colonial al Europei.
Al Patrulea Reich nu se făurește cu arme exhibate ostentativ, cu pas de defilare (sau „pas de gâscă") bătut pe caldarâm, cu salut țeapăn cu brațul sus. În spatele cancelarului german, nu mai stau regimentele de soldați teutoni înverșunați și țepeni, ci miliardele de euro pe care Germania le strânge de pe toate meridianele planetei. Într-o Europă măcinată de propriile-i neputințe, de propriile-i slăbiciuni și gângăveli, al Patrulea Reich este pe cale să se întâmple.
