Liviu Dragnea este în acest moment cea mai strălucitoare stea a politicii românești. Steaua sa a început să se ridice încă din 1996, când a fost numit prefect de Teleorman, pentru ca, din 2000 până azi, să fie ales fără încetare președinte al Consiliului Județean. În general, prefecții și președinții consiliilor județene nu ocupă coloanele de început ale știrilor, criteriul cel mai puternic în promovarea lor fiind alinierea la disciplina de partid sau, și mai simplu, aplicarea principiului: „În țara orbilor chiorul este împărat". Ei devin vedete, în schimb, atunci când din amploaiați ai statului ajung baroni, cu atât mai tari în scaun și în partid cu cât visteria personală este mai burdușită.
Dragnea a devenit ministru în 2009 (pentru doar câteva zile!) și viceprim-ministru în 2012, recomandat de imensa avere pe care a acumulat-o în anii de păstorire a celui mai sărac județ al României, județ în care principala sursă de venit a populației este alocația de ajutor social, pe care statul o plătește din taxele aplicate pe plus-produsul realizat în județele bogate. Sursa averii sale? Jefuirea averii statului și sifonarea banului public. El nu a investit nici un leuț din banii personali: încă din 1999 devine acționar principal al Modern SA, firmă de stat care deținea active (clădiri folosite în alimentație publică și turism, terenuri) care au fost devalizate și plasate în alte firme, pentru sume al căror derizoriu încalcă orice bun simț. De asemenea, a devenit acționar principal al firmei furate de la stat, pe care a și lichidat-o, transferându-și în proprietate întregul patrimoniu.
Îmbogățitul Dragnea era doar la începutul drumului său spre glorie. Principalul său om de casă, Mădălin Ioniță (în fapt, șoferul său supus) părea a fi unul dintre cei mai potenți teleormăneni, fiind acționar în mai multe firme controlate cu mână de fier de șeful său. El este cel care a „câștigat" în 2001 licitația de privatizare a firmei Tel Drum, care de atunci s-a scăldat în contracte care de care mai suculente, transformându-se într-un adevărat holding județean, deținând proprietăți care de care mai atractive și mai diversificate.
Cealaltă vedetă a județului, singura cu adevărat prezentă în relatările mass-media internațională, este satul Buzescu, situat la câțiva kilometri de Alexandria, și care este celebru pentru „bulevardul" său central, grațios străjuit de cea mai aiuritoare colecție de palate țigănești. Aș folosi degeaba epitetele, comparațiile și metaforele pentru a vi le descrie (prestigioasa publicație National Geografic le numește „Căminele regilor țigani"). Locul nu are nimic special: o comună alcătuită dintr-un singur sat, cu 4000 de locuitori, din care doar un sfert sunt țigani. Casele românilor sunt absolut tipice pentru zona de câmpie: mărunte și rătăcite prin vegetație. Dar palatele țigănești se etalează în toată splendoarea lor (puteți vedea o mulțime de fotografii relevante pe Google).
Ce legătură să existe oare între marele jupân de Teleorman și mirobolantele castele țigănești? Cea mai directă legătură este aceea că ambele tumori au apărut pe fondul unei sărăcii generalizate. Teleormanul este cel mai sărac județ al României, având în același timp cel mai mare număr de asistați sociali. Sărăcia, ca o boală, creează terenul fertil în care se instalează servilismul, favoritismul, abuzul și jaful deșănțat. Așa cum comunitatea țigănească creează o piramidă ascendentă, în care puținul rezultat al unei munci sărăcăcioase, de multe ori desfășurată în afara legii (furt, extorcare, prostituție), este vehiculat către vârfurile ce-și însușesc acel rezultat și-l folosesc pentru a-și arăta „potența", în cazul politicianului este generată o piramidă descendentă, în care averea și puterea sa coboară peste tot, precum glazura onctuoasă peste tort.
Atât mai-marii țiganilor, cât și mai-marele județului, sunt vitrina ciudată a unui mod de viață care a dispărut de multe secole de pe suprafața planetei: orânduirea tributală. Întâlnită mai ales în Asia și în imperiile precolumbiene din cele două Americi, această orânduire se caracteriza prin existența unei foarte rigide ierarhii, dominată de un împărat către care curgeau bucăți generoase din avuția nou-creată. Exact ceea ce se întâmplă cu baroreii din Buzescu (îi numesc astfel după simpaticul personaj al lui I. Budai-Deleanu), care are fiecare în spate un mic popor de țigani, care nu numai că lucrează cu sârg pentru ei, dar mai sunt și mândri de prosperitatea opulentă pe care o afișează șefii lor.
Atunci când presa a făcut o serie de investigații despre un braț al Dunării asupra căruia se făcuse stăpână, sub tot felul de pretexte aiuritoare, gașca de interpuși a lui Dragnea, oamenii locului au arătat foarte multă mândrie pentru faptul că pot găzdui în satul lor „investiția" unui om atât de important. Nu contau mijloacele frauduloase prin care concesiunea respectivă fusese obținută, nici matrapazlâcurile care erau asociate familiei Dragnea. Ceea ce conta era asocierea, chiar imaginară și forțată, cu cel mai puternic și mai bogat om al locului, indiferent pe ce cale erau obținute acele puteri și bogății.
În ultimă instanță, palatele țigănești din Buzescu sunt doar o pată de culoare într-un peisaj trist. Dar Dragnea s-a cocoțat, urcând pe scara solidă a uriașei sale averi, făurită pe căi care acum sunt puse din ce în ce mai insistent sub semnul întrebării, până la poziția neoficială de cel mai puternic om al României. Obosit să i se ceară socoteală pentru operațiunile sale cel puțin dubioase, în cea mai recentă ieșire la rampă, el acuză un josnic complot împotriva sa și a PSD, care „a vrut pace în țară", dar pe care acum „toți îl înjură".
Este absolut normal. Câtă vreme va avea în fruntea sa un personaj atât de dubios cum este Liviu Dragnea, PSD nu va avea drept partizani decât pe sărmanii care sunt obișnuiți să plătească tribut din alocația de asistat social.
