Oameni uciși de haite de câini ticluite de oameni ticăloși pentru a-și păzi îndoielnica avere. Și m-a durut. Fiindcă eu știu ştiu cum este iubirea unui câine, şi pentru ce ea este fără seamăn în Univers.
Am înţeles și mai bine acest lucru dis-de-dimineaţă, când am ieşit din casă şi am văzut luându-şi zborul de pe streșină cucuveaua care, al nu-ştiu-câtelea an la rând, se simte ca acasă în cuibul pe care și l-a oploșit la mine în pod. Strigiformele sunt zburătoarele mele favorite, aşa că - în ciuda oricăror superstiţii sau păreri contrare - am primit-o cu mare drag. Într-un an i-am salvat chiar puii de la o moarte sigură, după ce aceştia s-au rostogolit, golaşi şi neajutoraţi, pe acoperişul înclinat.
În ciuda bunelor şi manifestelor mele intenţii, cucuveaua continuă să se poarte ca şi cum eu aş fi un pericol potenţial. La fel se poartă şi iepurii, aricii, fazanii, vulpile, căprioarele, vrăbiile, sticleţii, ulii, şoimii, şi ţărcile, şi să nu uităm, desigur, ciorile, pe care le întâlnesc zilnic pe drumul prăfuit al Soporului sau în curtea casei.
Când sunt singur în maşină (cum altfel, cine m-ar auzi mi-ar scoate povești că-s nebun...) vorbesc cu ele, şi le adresez cuvinte drăgăstoase... dar niciodată, niciodată intenţiile mele binevoitoare nu sunt luate în seamă. Cuvântul absolut de ordine este prudența temătoare, evitarea a tot ceea ce este străin și neînțeles. Toate aceste viețuitoare sunt departe de a înțelege intențiile și sentimentele omenești. S-ar părea că de această minune sunt în stare doar câinii și caii (dar cine ar putea să se tolănească pe canapea cu un cal...?!).
În schimb, după ani și ani de conviețuire sub același acoperiș, cucuveaua nu a „reușit" nici măcar să mă accepte ca făcând parte din peisaj, și să mă trateze cu oareșcare condescendență (chiar când scriu aceste rânduri, de dincolo de peretele biroului meu răzbate țipătul ei ascuțit- doar e sezonul împerecherilor, ne pregătim de următoarea serie de pui golași, neajutorați și cu gheare disproporționate...)
Tot astfel se poartă şi oamenii. Oameni care au clădit o civilizaţiei a minciunii, prefăcătoriei, neîncrederii, perfidiei şi manipulării. Începând cu banalul „nu vorbi cu străinii" până la spionajul între state practicat la nivel de artă, trăim într-o neîncetată reţinere amabilă, sau teamă disimulată, sau neîncredere agresivă.
Într-o lume în care fiecare îşi urmăreşte cu înverşunare binele propriu, şi îşi închipuie de multe ori că-l poate obţine doar în competiţie sau contrapunere cu tine şi cu interesele tale, încrederea este un concept din ce în ce mai abstract, din ce în ce mai prăfuit, lăsat pe seama idealiştilor, visătorilor sau fraierilor.
Într-o astfel de lume, ultimii cavaleri fără de prihană au rămas câinii. Ei trăiesc doar pentru a merita încrederea celui pe care l-au acceptat drept stăpân (când mai aveţi de-a face cu câini „agresivi", amintiţi-vă că ei sunt astfel doar fiindcă au simţit că aceea se aşteaptă de la ei- şi atunci, cum ar putea ei să trădeze încrederea care le-a fost acordată?).
Într-o lume în care orice trădare omenească pare a fi foarte uşor justificată în numele binelui personal, câinii se încăpăţânează să ducă sacrificiul până la ultima limită, acceptând moartea pe mormântul stăpânului, sau căutându-l de-a curmezişul unui întreg continent.
Au rămas celebre și pilduitoare cazuri de fidelitate și abnegație canină precum cel larg mediatizat prin filmul „Haciko", câinele care și-a așteptat stăpânul la gară timp de 10 ani după moartea acestuia. Sau cazul, mai puțin mediatizat, bine cunoscut însă de chinologi, al lui Greyfriars Bobby, mic câine scoțian care a petrecut 14 ani din viață pe mormântul stăpânului său decedat prematur.
Voi, cei care vedeţi în câini doar nişte animale, nu aveţi teamă: nu am de gând să vorbesc despre câini ca despre îngeri. Sunt și ei viețuitoare ca toate celelalte, cu tot ceea ce înseamnă să lupți pentru apărarea și afirmarea propriei vieți. Spun doar atât: trăim într-o lume în care, dacă dorim cumva o iubire curată, nu o mai găsim în rândul oamenilor, ci al câinilor.
Citim metri după metri de literatură stupid-motivaţională, ne uităm la pălăvrăgeli televizate unde „aflăm" care sunt căile iubirii în această lume. Ba ne mai şi ducem la conferinţe, simpozioane, seminarii si psihodrame unde suntem învăţaţi să ne îmbrăţişăm şi să ne împărtăşim iubirea...
Pe urmă, ne ducem acasă, şi constatăm că încrederea neţărmurită, şi dăruirea deplină, şi iubirea necondiţionată le găsim mai degrabă în licărul ochilor veseli, în tropotul lăbuțelor vioaie, în zbaterea cozii bucuroase decât în tovarăşii noştri umani, care au sensibilităţi, fragilităţi, priorităţi, neputinţe, „individualitate", „personalitate", elanuri deşarte şi temeri neîntemeiate... trebuie să continui pomelnicul? Constatăm cu tristeţe că, în ultimă instanţă, majoritatea fiinţelor omeneşti este la fel de neîncrezătoare şi temătoare precum cucuveaua care s-a repezit în văzduh în limpezimea frumoasei dimineţi scăldate în soare.
Aşa că, oricât de rău ar suna pentru oameni, trebuie s-o spun: iubirea unui câine este ceva fără de seamăn în Univers. Nu mai umblaţi pe la alţi oameni pentru a învăţa cum să iubiţi; pur şi simplu, uitaţi-vă în ochii unui câine.
