George Friedman îşi reţinea greu entuziamul atunci când se referea la perspectivele geopolitice ale Poloniei.

Foarte multe din poveştile zilei de azi sunt despre bani. Nici nu se poate altfel. Banii sunt „sângele" organismului social şi fără ei nu se poate face nimic. De peste şase ani suntem în criză, dincolo de orice teorii, o criză a banilor. N-am ieşit încă şi nu se ştie când vom ieşi.

Mii de oameni manifestează pentru comisarul hunedorean Traian Berbeceanu. Pe Internet şi pe reţelele de socializare, zeci de mii, sute de mii citesc şi scriu despre el.

Urmează cel mai dur examen din istoria acestei anlianţe politice care a reuşit formidabila performanţă de a obţine la alegeri atât de multă încredere din partea populaţiei, încât dispune de o majoritate parlamentară de peste 70 la sută. În acest moment, în mod paradoxal, au dreptate şi cei care afirmă că alianţa nu se rupe, dar şi cei care prognozează ruperea acesteia.

“ – Pentru un oraş cu atâţia milionari, oameni politici, intelectuali şi studenţi, Clujul tău nu prea are stil. Nu are societate. N-are high-life. Şi tot ce se organizează aici e întotdeauna un superfiasco”, zgârie ea. Nu am reacţionat la început. Apoi am rânjit ironic:

Vă amintiţi faimoasa Gală Bute? Cred că da. Dincolo de spectacolul sportiv, apreciat de toată lumea, a existat atunci şi un spectacol politic. În care Elena Udrea a fost huiduită. Şi, la scurt timp, a fost declanşat şi un scandal penal. În care sunt în joc două milioane de euro, bani europeni.

Planeta nu mai este ce a fost. Este profund schimbată. Şi mă refer, în primul rând, la democraţiile occidentale. Care, până în urmă cu mai mulţi ani, plasau omul şi libertăţile acestuia în epicentrul preocupărilor statelor respective. Astăzi, situaţia este diferită. Aceleaşi state îşi accentuează caracterul poliţienesc. Supravegherea neautorizată a propriilor cetăţeni a crescut exponenţial. Şi, în plus, la fel ca în Evul Mediu, este acuzată practicarea torturii pe scară largă. Există o cauză sau mai multe?

Suntem şi noi o naţiune de vedete şi de telespectatori fideli. Unii – puţini – vorbesc, alţii – mulţi – ascultă, se uită ambetaţi şi sunt de acord sau sunt împotrivă. Seamănă cu democraţia. Asta să fie oare teledemocraţia? Să fie România prima democraţie TV din lume? Mai sunt şi altele? Da, mai sunt, şi încă de foarte multă vreme. Noi am venit printre ultimii şi cu mare întârziere la masa teledemocraţiei.

După cartea Cultură, democraţie, modernizare (Editura ICR, Bucureşti, 2012), publicată pentru a face cunoscute orientările instituţiei, tipăresc acum, în volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-napoca, 2013, 268 pagini), noile intervenţii pe care le-am făcut în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. O fac din respect pentru cei care urmăresc activitatea acestei instituţii publice. De aceea, reiau câteva texte programatice din cartea amintită, la care adaug intervenţiile ulterioare.