Dacă este să definim din capul locului cele două viteze, atunci să remarcăm că există o Românie unde activitatea economică (singur indicator al unei prosperități sănătoase) duduie din plin, precum și o Românie a stagnării, a bătutului pasului pe loc și a lipsei de orizont. În prima categorie putem încadra Bucureștiul, județul Ilfov și majoritatea județelor din Transilvania.
Păsările rare dinafara arcului carpatic sunt generate de centre urbane mari sau de industrii specifice (Constanța, Iași, Ploiești, Pitești, Craiova). Dar tot înafara arcului carpatic se află și județele „unde nu se întâmplă nimic". La Giurgiu, doar un locuitor din opt are un loc de muncă, în timp ce colea peste Argeș mai mult de jumătate dintre ilfoveni și bucureșteni se bucură de câștiguri lunare consistente.
În județele din sudul țării lucrează doar un român din 6. Moldova stă ceva mai bine: aici, un locuitor din 5 are un loc de muncă. Diferența nu este semnificativă, fiindcă exact acestea sunt zonele cu cele mai scăzute salarii. Într-un top al salariilor nete lunare înregistrate în 2016, lider detașat este București (713 euro), urmat îndeaproape de Ilfov (607 euro).
Situație care nu este nicidecum de mirare, știut fiind că o foarte importantă parte a sediilor sociale și fiscale ale afacerilor de anvergură și de succes din România sunt localizate în această zonă (de altfel, București depășește Atena, Madrid și Berlin la indicatorul PIB/locuitor raportat la media europeană). După cei doi potentați, urmează județele din Ardeal și Banat: Cluj, Timiș, Sibiu, Brașov, în care salariile nete depășesc 500 euro. La extrema cealaltă, se află județe precum Suceava, Harghita și Bistrița-Năsăud, campion al sărăciei fiind județul Teleorman, unde salariul era de 360 euro.
Dacă ținem cont și de faptul că doar un telormănean din 6 are un loc stabil de muncă, în timp ce în județul Cluj un locuitor din trei are un loc de muncă, înțelegem mai bine natura disparității. Dacă la această statistică adăugăm faptul că în județul Cluj sunt zeci de mii de lucrători neînregistrați, studenți avizi să-și facă un viitor, bolnavi disperați să-și recapete sănătate, veniți din toate colțurile țării, atunci vom înțelege pentru ce Cluj-Napoca se prezintă ca un imens șantier, în care apartamentele sunt vândute integral din stadiul de proiect, iar spațiile comerciale sunt închiriate înainte de a avea ferestre și uși.
În ultimii patru ani, Clujul a avut o creștere a PIB de 62%, cea mai mare din țară, lucru care nu se poate spune despre Teleorman. Dacă facem un calcul simplu, considerând că, pe diverse canale de distribuție și repartiție, sumele câștigate de către cei care realizează venituri ajung la toți locuitorii județului, constatăm că județul Cluj are un venit pe locuitor de 177 euro, în timp ce în Teleorman acest venit este de 60 de euro.
Trebuie spus că România este lider european într-un clasament al inechității sociale, calculat ca raport între media veniturilor celor mai bogați 20% din populație și veniturile celor mai săraci 20%. În România anului 2015 acest indice era de 8,3, în timp ce media europeană este de 5,2, iar campioanele sunt Cehia, Slovacia și Slovenia, cu un indice de 3,5. Este, deci, evident că avem în România două lumi bine diferențiate, una a bogaților și alta a săracilor (nu neapărat delimitate pe criterii geografice, atâta vreme cât și Teleormanul are bogătanii săi...)
Cele două Românii despre care vorbesc aici sunt separate pe hartă. În timp ce firmele importante din județul Cluj au ajuns să-și transporte zilnic angajații, cu autobuze, pe distanțe de 30-50 kilometri, și se manifestă o importantă penurie de forță de muncă în toate domeniile de activitate, legăturile de transport cu Moldova, principal rezervor de forță de muncă, sunt incredibil de subțiri. Există o singură magistrală feroviară care traversează Carpații, și ea în nordul extrem. Despre autostradă se vorbește de multă vreme și ea apare în toate poveștile mincinoase cu care unii sau alți câștigă alegeri. Desigur, termenul de realizare este amânat până după viitoarele alegeri...
Pentru ce nu am menționat sudul? Fiindcă acolo solul este mai productiv și mulți locuitori se scot la liman prin agricultura de subzistență. Și prin ajutoarele sociale, și prin munca la negru, și prin „ciupeli" ocazionale, ajung la un minim de venit care le permite să supraviețuiască. În zonele sărace, ajutoarele sociale aproape au devenit o sinecură foarte importantă, 7 milioane de români beneficiind de ele, întemeindu-și chiar existența pe ele, fiindcă acestea sunt singurele lor surse de venit stabil. Așa că nu este deloc de mirare că cel care știe să promită câțiva lei în plus la această sinecură, la care mult mai puțini ar avea cu adevărat dreptul, devine marele câștigător al procesului electoral.
Acestea sunt cele două Românii. Una care se dezvoltă rapid, care muncește mult și cu folos, care este dornică să trăiască după standarde occidentale. Aceasta este România care iese în stradă pentru a se declara împotriva corupției și abuzului, pentru a apăra pădurile patriei sau a salva un sit arheologic important pentru ființa națională. Cealaltă este România care merge tăcută la vot, apăsată de grijile vieții de toate zilele, ca să pună ștampila nu pe cei care oferă progres, legalitate și bunăstare prin muncă, ci pe cei care mai dau câțiva leuți de pomană. România din „Las Fierbinți"...
Dacă dorim să ne prezentăm în fața Europei ca un stat unitar, cu o unică voce, să facem un exercițiu de imaginație: cum ne percepe pe noi Europa cea bogată și puternică? Să nu uităm că, în ciuda procentelor impresionante de creștere economică afișate, România împarte frățește cu Bulgaria 5 din cele mai sărace 10 zone de dezvoltare din Europa, fiind salvată în clasamentul european doar de zonele Vest și București/Ilfov. Pe ansamblu, între Europa medie și România medie există aceeași disparitate ca între Cluj și Teleorman.
Și atunci, ca buni clujeni și români ce suntem, să ne punem întrebarea: ne simțim confortabil știind că locuitorii din sudul extrem al țării trăiesc cu precădere din ajutoare sociale alimentate din impozitele și taxele achitate de noi și că alocările bugetare care le revin sunt invers proporționale cu contribuția la bugetul statului? Dacă da, să sperăm că și decidenții europeni gândesc la fel. Dacă nu, măcar îi vom înțelege atunci când ne vor categorisi ca pe un fel de Teleorman. Cu consecințe încă greu de prevăzut.
