Este un fapt bine cunoscut, și bine întors pe toate fețele: populația României este în scădere vizibilă, și în îmbătrânire inexorabilă. Doar anul trecut populația României a pierdut aproape 67.000 de locuitori, fapt ce o situează pe locul doi, în urma Italiei, în acest îngrijorător clasament european. Dar Italia nu are motive imediate de îngrijorare, ea fiind o destinație privilegiată a migranților nord-africani. Pe urmă, tragedia României este salvarea italienilor: se estimează că în cizma italiană trăiesc bine peste 1 milion de români, din care peste 800.000 au contracte de muncă (putem chiar estima că toți muncesc în vreun fel, mai pe față sau mai pe ascuns...).
Dacă în Italia sau Spania românii muncesc cu mare veselie și spor, în țară lucrurile stau întrucâtva diferit. Conform datelor prezentate de Institutul Național de Statistică, la sfârșitul anului 2016 România număra 5,5 milioane salariați activi, pe numele cărora figurau 6,2 milioane de contracte de muncă. Pe ansamblu, 4,7 milioane de angajați cu contracte pe perioadă nedeterminată; dacă scădem cei 1,2 milioane de bugetari de tot felul, constatăm că economia reală poate cu adevărat să se bizuie pe 3,5 milioane de persoane. În consecință, România este campioana europeană a lipsei locurilor de muncă, fiind singura țară UE cu mai puțin de 20 de salariați la 100 de locuitori.
Poate că este vorba și despre un „blestem al latinității", fiindcă cifrele reci ale statisticilor europene ne arată că țările latine au o medie de 23-25 de salariați la 100 de locuitori, în timp ce în țările saxone și nordice tendința este situarea peste pragul de 30 (imprevizibilă campioană este Luxemburg, cu 45 de salariați la 100 de locuitori!). Pe fond, însă, este vorba despre un „blestem al neputinței", fiindcă economia României este departe de a fi decolat cu adevărat. Procentele de creștere economică cu care se împăunează tonții de guvernanți sunt mai mult un rod al conjuncturii, anevoie ajutată din pix pe hârtia a toate răbdătoare. Pe statele de plată oficiale mai mult de jumătate din cei 3,5 milioane de curajoși lucrători figurează cu salariul minim pe economie, ceea ce este de prost augur atunci când energia și hrana se vând în țară la prețuri europene.
Una peste alta, putem considera că trăiesc înafara României mult peste 3 milioane de români, toți zdraveni și cu putere de muncă, din care cel puțin 2,5 milioane muncesc cu folos pentru țările lor de adopție. Poate v-a șocat, la începutul acestui articol, folosirea termenului de „apocalipsă" - dar cum să numim altfel un fenomen care face ca un român în viață din cinci să fie peste hotare, și un român din trei apți de muncă să muncească peste hotare? România este țara europeană cu cea mai ridicată rată a emigrației, un adevărat balsam pentru demografia și economia deficitare ale fiicelor Bătrânei Doamne Europa. În căutarea prosperității și a unei „vieți mai bune", românii se integrează perfect în țările de reședință, unde cei 2,5 milioane generează un produs național brut de peste două ori mai mare decât cel generat de cei 3,5 milioane aflați în țară.
Cine iese câștigat? Fără îndoială, țările gazdă, unde forța de muncă lipsește tot mai acut. Fără îndoială, câștigați sunt și românii expatriați, care adună bani frumoși în locuri dichisite. Se spune că și România este câștigată, fiindcă „cei plecați la muncă" trimit acasă anual peste 4 miliarde de euro, sumă care nu pare deloc neglijabilă. Dacă facem însă o medie, constatăm că este vorba despre 1600 de euro de persoană, sumă mai degrabă ridicolă decât lăudabilă, care dovedește că rodul muncii românilor rămâne cu precădere în țara de adopție. Pe urmă, dacă mai luăm în socoteală și faptul că majoritatea acestor sume se materializează în case făloase în care nu locuiește nimeni, în mașini pompoase care poluează de zor, în consum frenetic, vedem că țara de baștină nu este favorizată pe termen mediu și lung.
Desigur, întrucât toate cele de mai sus contribuie simțitor la stimularea consumului din România, putem să ne legănăm visând la „campioana europeană a creșterii economice". Eu încerc doar să demonstrez că ceea ce încercăm să prezentăm drept o epocală izbândă nu este decât efectul rezidual al unui fenomen mai degrabă nociv decât benefic.
Din păcate, nici nu putem spune: „ce bine ar fi dacă acești 2,5 milioane de români ar fi în țară, și ar munci în țară". În primul rând, chiar dacă ar fi de dorit ca ei să se întoarcă (acesta fiind și unul dintre sloganurile cu care președintele țării și-a început mandatul), este greu de crezut că ei ar face drumul înapoi, după ce s-au obișnuit cu binele din țările de adopție, unde doresc prosperitate pentru ei și un viitor strălucit pentru copiii lor. În al doilea rând... la ce să vină? În acest paradoxal moment, România este pe locul trei în lume la dificultatea de a găsi muncitori calificați pentru locurile de muncă disponibile, ceea ce înseamnă că tradiționalul rezervor de forță de muncă românească este pe cale să se secătuiască. Fără forță de muncă, România devine neinteresantă pentru marii investitori internaționali, care au monopolizat în fapt exporturile românești (doar una din zece companii din topul primilor 500 de exportatori români este autohtonă, iar cele mai importante sunt toate de-ale altora...).
Capitalurile românești, care să creeze locuri de muncă atractive pentru oamenii locului, sunt rare și sărăcăcioase, și în majoritate în mâna unor personaje care sunt interesate cu precădere de propria prosperitate, și nu de prosperitatea națiunii. Națiune care a pășit foarte săracă pe spinosul drum al capitalismului, și care continuă să aibă dificultăți uriașe în formarea capitalurilor naționale. Statul este aproape inexistent în economie, cheltuind puținii bani ai acestei națiuni pe pielea ursului din pădurea bugetară...
Una peste alta, România este sfâșiată de un debilitant paradox. Pe de o parte, are o forță de muncă destul de numeroasă (cu cei 6 milioane de lucrători din țară și din străinătate România ar ajunge la onorabil raport de 30 de salariați la 100 de locuitori). Pe de altă parte, ei nu au suficiente locuri de muncă în țară și, în căutarea bunăstării personale, pleacă în bejenie economică de masă.
Într-o vreme, spuneam că România a trebuit să-și caute istoria prin cancelariile imperiilor megieșe. Acum, trebuie să constatăm cu jenă că ea își caută viitorul economic cam pe aceleași meleaguri...
