În primul rând, să clarificăm pentru ce mi-am luat dreptul de a face o astfel de afirmație, destul de înjositoare în esența ei. În primul rând, fiindcă ne-am obișnuit să depindem de „banii lor", mai ales sub formă de capital.
Nu mai este nevoie de trupe de ocupație, de canoniere care să ne bombardeze porturile și de avanposturi comerciale în care bogățiile să ne fie prețăluite în mărgele de sticlă și oglinjoare. Este nevoie doar de capitaluri, sume de bani care galopează prin lume în căutarea unei suculente autovalorificări. Aici stăm bine: capitalul străin este din ce în ce mai „infiltrat" în economia națională.
Dacă privim o hartă pe județe a acestei infiltrări, constatăm că ea este mai puternică în vestul și sud-vestul țării, unde capitalul străin reprezintă peste jumătate din capitalurile totale prezente într-un județ, pentru a scădea sub 10% spre est. Aici avem un cvartet de recordmani: Teleorman, Vaslui și Bacău (7%) și campioana absolută, Mehedinți (doar 6% capitaluri străine).
În a doilea rând, avem nevoie de banii lor în calitate de clienți, cumpărători ai puținelor produse românești care sunt interesante pentru piețele externe și, mai ales, ai produselor „la comandă", care sunt realizate în fabrici special construite ca să lucreze pentru export.
Exportul românesc gâfâie cu osârdie: doar 5% din companiile românești au activități în acest domeniu. Doar 10% din „top 500" exportatori sunt firme cu capital românesc. Dacă priviți un clasament pe județe, veți vedea că în doar trei dintre ele (Gorj, Vrancea, Teleorman- noroc cu acest județ cu vână neaoșă!) cea mai importantă firmă exportatoare este una românească.
În restul județelor, inclusiv în prosperul București, clasamentele sunt dominate de mari companii multinaționale, care produc pentru piețele globalizate și ar dori să lase în România doar fărâme neînsemnate din profiturile obținute. Începe să vă semene a colonie?
Să vă mai dau un argument. Am călătorit în Madagascar, care a fost colonie franceză până în anul de grație 1960. Atunci, ocupanții francezi au plecat, lăsând în urmă organizarea administrativă franceză și oareșce infrastructură (drumuri, clădiri). În cei 56 de ani care au trecut de atunci, veselii malgași nu au mai adăugat nici un kilometru de drum și nu au putut nici măcar zugrăvi convenabil clădirile lăsate de francezi.
Nu vă seamănă întrucâtva cu situația României, care de 26 de ani încoace nu a mai creat un singur drum important, ci doar le-a modernizat pe cele rămase de pe vremea lui Pazvante Chioru și a astupat cu sârg, an de an, aceleași gropi (și aici Teleormanul este campion, cu strașnica firmă TelDrum care, dacă ar asfalta la export, ar fi exportatorul numărul unu al județului)?
De autostrăzi, ce să mai vorbim... când vrem să dăm în vileag neputința, nepăsarea și nepriceperea care macină sărmana țărișoară, ne uităm cu mânie la harta înghețată a petecelor de autostrăzi, care nici de-al naibii nu se strâng într-o rețea!
Madagascar a rămas o colonie franceză. Spiritul de colonie îi face pe malgași să distrugă nepăsători bogățiile naționale. Madagascarul este un miracol al endemismului, aici existând nenumărate specii de plante și animale neîntâlnite în altă parte.
Dar intensa creștere demografică malgașă costă minunata insulă 300.000 de hectare de pădure pe an. Recenta „febră a safirelor" pune în pericol întregul ecosistem estic al insulei. România, pe de altă parte, deține unele dintre cele mai importante safire vegetale ale Europei: codrii seculari (pădurea primară), fânațele din Transilvania.
Dar ele sunt crunt păgubite de interesele cupide ale unor profitori, care intră cu drujbele nemiloase și cu nenumărate turme placide de ovine în aceste tezaure naturale (pare-se că firma cu capital străin care domină exporturile județului Alba nu este străină de această stare de fapt).
Una peste alta, ne comportăm ca niște colonizați în propria noastră țară. Și, în marea noastră nemernicie, nu vedem dedesubturile acestei situații. Desigur, există o determinare externă a acestei situații, fiindcă este absolut normal ca cei care au adus capitaluri în România să aștepte un randament, negreșit mai mare decât dobânzile bancare mondiale.
Și România este câștigată, fiindcă încasează impozite, taxe și redevențe, iar o treime din angajații care lucrează „la privat" primesc salarii bunicele pe ștatele de plată ale companiilor multinaționale. Într-atât sunt de bune aceste salarii, încât a devenit un vis de aur al românilor să fie angajați la una din aceste firme.
Și, uite așa, ajungem să ne construim case luxoase între gunoaie și noroaie- fiindcă statul și autoritățile locale sunt măcinate de sărăcie, deci incapabile să facă ceva semnificativ pentru dezvoltarea sănătoasă a țării, a infrastructurii și serviciilor sale publice. Similitudinile cu Madagascarul, a treia cea mai săracă țară a planetei, sar în ochi precum bârna din proverb.
Și acolo, bogătanii își construiesc enclave luxoase, făcând abstracție de sărăcia și de mizeria din jur. Și acolo, toată lumea visează să aibă proprietăți și/sau să se stabilească în fosta metropolă sau măcar într-o țară europeană. Și acolo, drumurile sunt așa cum le-a lăsat administrația colonială, cu unele mici completări și ameliorări.
Și acolo, industria cu adevărat națională o fi poate sublimă, dar e bine ascunsă (în România, cu o treime din totalul angajaților firmele cu capital străin realizează peste jumătate din cifra totală de afaceri). Și acolo, statul este sărac, strângând bani doar cât să alimenteze corupția instituționalizată și clientelele de partid (vă sună cunoscut?).
Ce împiedică România să investească în industria națională, în dezvoltarea competențelor naționale, în dezvoltarea infrastructurii, în amenajarea cu viziune de lungă durată a teritoriului național?
Lipsa resurselor este un răspuns prea facil, fiindcă ar fi suficient un mănunchi de profesioniști competenți și bine intenționați, care să atragă fonduri europene sau capitaluri internaționale. Mai degrabă este vorba despre mentalitatea stupidă și păguboasă de colonie abandonată, care se căciulește în patru vânturi și plânge în oglindă: „Dacă nu ne-o dat nimeee..."
