Unul dintre aceste evenimente de răscruce este Conferința asupra schimbărilor climatice (COP21), care și-a început lucrările la Paris. Puțini cunosc că această amplă întâlnire la înalt nivel este una dintre cele mai importante instituții ale umanității, ale cărei dezbateri și decizii au un impact direct și de amploare asupra viitorului speciei noastre. Instituția COP a luat naștere în 1992, prin Hotărârea Conferinței asupra Pământului de la Rio de Janeiro, fiind concepută ca un mecanism de consultări și întâlniri periodice, la înalt nivel, ale țărilor membre ale Convenției ONU asupra schimbărilor climatice (COP însemnând, pur și simplu, „Conference of the Parties" - Conferința părților). Cu toate hopurile și poticnelile de rigoare, COP a funcționat; cu ocazia COP3 (Kyoto 1997) a fost semnat acordul prin care 37 de state de prim rang s-au angajat să asigure o reducere semnificativă a emisiei de gaze cu efect de seră. COP18 (Doha, 2012) a reușit prelungirea Acordului de la Kyoto, cu angajamente și mai consistente din partea statelor mari poluatoare. Au fost și dezamăgiri fruste: COP15 (Copenhaga 2009) nu a reușit să stabilească niciun acord, în ciuda așteptărilor foarte mari din partea opiniei publice mondiale și a avertismentelor apăsate ale savanților asupra accelerării fenomenului încălzirii globale.
COP a funcționat ca un forum de dezbatere în care au fost abordate cele mai relevante aspecte ale amplului fenomen de încălzire globală. A funcționat și ca instrument de polarizare a opiniei politice și civile mondiale asupra acestei vaste problematici. A prilejuit și intense luări de contact și negocieri între statele „părți" înainte de deschiderea sesiunii oficiale. Exact ceea ce s-a întâmplat anul acesta; președintele Conferinței, ministrul de externe al Franței, Laurent Fabius, a anunțat că 183 de state din cele 195 care sunt părți ale Convenției au comunicat acorduri preliminare de acțiune, ceea ce înseamnă acțiuni diverse asupra a 95% din totalul emisiilor mondiale de gaze de seră. Opinia publică activistă pare și ea mai mobilizată ca niciodată. În 29 noiembrie, de la Sydney la Amsterdam, din Argentina până în Finlanda, sute de mii de oameni au protestat față de atentatul la adresa sănătății planetei, cerând creșterea responsabilității cinicei și mercantilei clase politice.
Și totuși... Privesc afară prin geamul generos al biroului meu. Țărcile, porumbeii și ciorile se învârtejesc prin văzduh ca de obicei, în grădina pălită de îngheț pinii ard cuminte cu flacăra lor verde („Va veni iarna, și veți descoperi verdeața pinilor" - Confucius). Prin trestiile de pe malul pârâului deslușesc spinarea colorată a unui fazan. Pe dealuri, o mână gigantică a presărat zahărul primei zăpezi. În fața acestui bucolic peisaj, este greu de crezut că ceva important s-ar putea schimba fără știrea noastră, este greu de închipuit că ceva ar putea amenința viața noastră tihnită, confortul nostru modern și securitatea fără precedent a existenței noastre. Faceți același exercițiu, care este mai mult de percepție decât de imaginație... și în mod sigur veți spune, precum mulți alți semeni întru umanitate: „Povești, toate astea sunt povești, nu vedeți că totul este ca mai înainte? Cum puteți susține că anul 2015 a fost cel mai cald înregistrat de meteorologi, când iarba grădinii este pârjolită de frig și pe dealuri adastă zăpada?"
Degeaba. Toate acestea sunt adevărate. După cum subliniază Laurent Fabius, acordurile anunțate în pregătirea COP21 pot da speranța unei limitări a creșterii temperaturii medii a atmosferei Terrei cu maxim două grade la orizontul anului 2100. Tot e bine, raportat la alarmistele scenarii care prevăd o creștere a temperaturii globale cu cinci până la șase grade în același interval de timp. Datele statistice ne arată că din 1950 încoace temperaturile medii anuale au crescut sensibil în întreaga emisferă nordică, ceea ce înseamnă un adevărat dezastru pentru banchiza arctică, pentru Canada septentrională și imensa Siberie. Pe termen lung, nu aici este dezastrul, ci în zona litoralurilor joase, unde estimata creștere a nivelului oceanelor cu 1,2 - 1,5 metri poate inunda zone litorale în care locuiesc sute de milioane de oameni (doar Bangladesh, care riscă să-și piardă 40 la sută din teritoriu, are o populație de peste 150 milioane locuitori). Ce te faci atunci? În acest moment. Europa este excedată de „invazia " a 1,5 milioane de indivizi proveniți din zone de război și lovite de sărăcie și nu mai știe pe unde să scoată cămașa. Ce te faci atunci când sute de milioane de oameni vor porni în bejenie, fără speranță de întoarcere, fiindcă locuințele lor, pământurile lor, vor fi fost deja înghițite de apă?
Din această perspectivă, COP 21 pare a fi întâlnirea ultimei șanse. Dacă acum nu va reuși un acord larg, funcțional, cu opțiunea de a fi impus celor recalcitranți, omenirea va suferi peste puțin timp pe întreaga planetă și va plânge cu lacrimi de sânge peste amintirea nepăsărilor, a neștiințelor și a neputințelor ei trecute. Doar atunci ea își va aminti cuvintele scrise de șeful pieilor roșii Duwamish către Marele tată alb din Washington: „Omul alb este precum bețivul care se murdărește în așternutul propriului pat". Dacă nu ne trezim din beția prosperității cu orice preț, din beția jefuirii cinice a naturii (comerțul cu specii amenințate este pe locul doi între „ocupațiile" planetare, imediat după comerțul cu droguri), viitorul nostru va fi încins, mult prea încins. Și COP 21 nu va fi decât un reper, ca multe altele, din lungul șir al intențiilor care pavează drumul spre iad.
