Datele statistice ne demonstrează că economia României nu este un joc de alba-neagra. Nu sunt zone strict bogate, așa cum nu există nici zone strict sărace. Regula pare să fie existența unor evidente disparități: lângă Timișul sau Clujul care saltă de pragul de 10.000 euro pe locuitor se află județe care de-abia se ridică la 70% din acest nivel, cum sunt Caraș-Severin sau Sălaj.
Lângă bogatul Brașov se află frumoasa Harghita... frumoasă, dar săracă, fiindcă PIB-ul local de-abia este la jumătate față de cel al brașovenilor. Dincolo de Carpați situația se repetă: lângă Iașiul ceva mai răsărit se află județele Botoșani și Vaslui, care de-abia se ridică la 60% din nivelul său. În sud, prosperul județ Constanța are doi vecini rupți în coate, Ialomița și Călărași, care de-abia au crescut până la jumătatea gardului. Și așa mai departe...
Dacă ne uităm la o hartă a României cu județele colorate diferit, în funcție de nivelul PIB-ului, ne putem crede în fața unui covor făcut din petice. Situație care nu este de rușine, nici măcar de mirare. Disparități există în întreaga Europă, chiar și în cele mai bogate țări.
Dar în întreaga Europă, iar România nu face excepție de la această regulă, există mecanisme naționale sau regionale de redistribuire a prosperității între zone. Resurse financiare generate de munca celor din zonele mai înstărite și mai performante din punct de vedere economic sunt orientate către locurile defavorizate, în numele unei normale solidarități la scară națională și regională. Un principiu nobil, care poate duce la creșterea bunăstării unei națiuni în ansamblul ei, cu beneficii, lesne de înțeles, pentru toți membrii săi.
Istoria modernă a națiunilor europene și creșterea nivelului lor general de prosperitate au fost întemeiate pe un astfel de principiu. România a pornit și ea pe această cale și continuă, în ciuda vocilor insistente din zonele bogate, care se întreabă cu năduf pentru ce trebuie ele să participe la dezvoltarea economică a celor mai săraci, chiar de aceleași neam.
Nu sunt de acord cu o astfel de atitudine, care subminează însăși solidaritatea națiunii, element esențial al supraviețuirii sale. Dar, în același timp, nu pot să fiu de acord nici cu confiscarea acestui frumos și generos principiu de către cei care au s-au cățărat în fruntea țării. În primul rând, fiindcă actul de guvernare devine pentru ei un frumos prilej de tragere a spuzei pe propria turtă.
Avem la putere un trio alcătuit din oameni politici din Teleorman, Timiș (știți despre cine vorbesc...) și din Constanța (Sevil Shhaideh, puternica șefă a Ministerului Dezvoltării Regionale, instrument de sifonare savantă a banilor publici). Întrucât infrastructura rutieră este una dintre prioritățile fierbinți ale României, proaspătul și harnicul guvern a alocat cu rapiditate fonduri în această direcție. Iar câștigătorii sunt... Timiș, Teleorman, Constanța, cu 7%, 3,2% și 3% din totalul fondurilor alocate.
Ca să înțelegeți cât de amplă este mânăria, rețineți că întreaga regiune Nord-Est, cea mai populată din România, fiind singura care are 8 județe, a primit în total 3,87% din total! Parada anomaliilor continuă: în timp ce PSD face o curte politică îndrăcită UDMR, pentru a-și întări poziția în parlament, cele două județe emblematice ale ungurimii, Harghita și Covasna, primesc taman 0(zero)%! Anomalia supremă este reprezentată de cota alocată Bucureștiului: 60%, ceea ce face ca oricine din „provincie" să se vadă mic și neînsemnat pion pe tabla de șah a marii împărțeli ai banilor națiunii.
În al doilea rând, mult mai periculos, este modul în care guvernanții se folosesc de banul public, anevoie strâns în bugetul sărăcăcios, pentru a-și hrăni clientela politică și a câștiga favorurile națiunii. Au rămas ceva mai mult de 3 ani și jumătate până la următoarele alegeri, iar de când s-a inventat minunata instituție democratică a votului popular, națiunea nu are o alta mai pe placul politicienilor formă de manifestare a recunoștinței decât votarea „cu cine trebuie". Alegerile din toamnă au fost câștigate mai cu seamă prin jalnica prestație a oponenților, care păreau oricum, numai dornici să conducă țara nu...
În consecință, fie că este vorba despre împărțirea clientelară a fondurilor publice, de fărâmituri aruncate celor 7 milioane de asistați sociali ai țării, de creșteri pripite ale pensiilor sau de promisiuni de majorare a alocațiilor pentru copii, orice este valabil pentru a se asigura votul favorabil al națiunii la următoarele alegeri generale.
Ignorând faptul că în sectorul public salariile medii sunt cu aproape 20% mai mari decât în sectorul privat, PSD pare să-i căineze amarnic pe slujbașii statului, cărora le sunt promise salarii mult umflate și o mulțime de alte avantaje suculente. Trist este că bugetul nu are resursele necesare, așa că ne îndreptăm în trap ușor spre datorii și deficit. Sau spre hingherirea singurului sector care produce efectiv valoare, cel privat, care geme deja sub povara dărilor și taxelor care de care mai apăsătoare.
Dar, odată ce toată puterea este în mâna lor, pentru ce să le mai pese de consecințe? Scopul lor nu este dezvoltarea de ansamblu a țării, creșterea economică (sănătoasă, nu pe datorie externă) și promovarea intereselor externe ale țării, ci fidelizarea clientelei politice și a bazinului electoral alcătuit din pensionari, țărani și slujbași. Referindu-ne la înțelesul transilvan al termenului, guvernanții fac acum pradă. Adică, risipesc puținele resurse ale națiunii pentru mârșavele lor scopuri.
