Poporul român nu știa că, în cinicul Acord de la Yalta (sau „Marea Împărțeală" de la Yalta), România fusese abandonată în ghearele Uniunii Sovietice, care lucra deja la extinderea postbelică a puterii sale (intenție care a dus la apariția „Lagărului mondial al socialismului"). În consecință, după trecerea vijelioasă a valului războiului peste teritoriul țării, românii au rămas cu nostalgia unei intervenții militare americane, care să ne alipească la ceea ce, tot atunci, era numit „Lagărul mondial al capitalismului". Unii dintre noi, frumoși naivi, s-au retras în munți, cu arma în mână, și au adus prinos de jertfă acestei așteptări care s-a dovedit a fi în cele din urmă stearpă: „Vin americanii..."
Dar iată, printr-una dintre acele întorsături care fac istoria imprevizibilă, americanii au venit! După recentele evenimente din Ucraina, NATO (adică, SUA...) a făcut din întărirea flancului său estic o prioritate de rangul cel mai înalt. În luna septembrie a anului 2015, au devenit operaționale șase centre de comandament NATO în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Bulgaria și România, state în care se vor amplasa cantități importante de material militar și vor fi prezenți, printr-o rotație care să nu producă iritarea Kremlinului, până la 40.000 de militari americani.
Dacă până acum NATO susținea că gura nu-i miroase a usturoi atunci când afirmă public că scutul anti-rachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei, de această dată lucrurile sunt cum nu se poate mai clare: SUA au decis să cheltuiască, începând de anul viitor, de patru ori mai mult în Europa, cu precădere pe ceea ce, cu o neliniștitoare conotație belicoasă, poate fi numit „frontul estic".
Ce înseamnă aceasta pentru SUA? Pentru economia americană, o mică gură de oxigen, fiindcă cele aproape trei miliarde de dolari suplimentari nu vor fi luați din bugetul militar, tensionat de proiecte ambițioase și păguboase, cum este mult-așteptatul F-35, ci din buzunarele contribuabililor americani, pentru a poposi în buzunarele oricum burdușite ale marilor corporații. Dar, chiar cu aceste costuri suplimentare, SUA sunt de două ori câștigătoare: mai întâi de toate, ele pot să-și afirme și mai răspicat poziția de principală putere militară a lumii (după cum se și cade, doar SUA au cheltuieli militare cât suma celor nouă țări care o urmează în sordidul clasament al cheltuielilor militare!). Pe urmă, profitând de conjunctura geopolitică din estul Europei, SUA pot să-și urmeze obiectivul global de slăbire a puterii și - dacă e posibil... - de eliminare a puterii numărul doi. Aceasta este Rusia care, alături de China și India, face parte din grupul primelor zece state care nu sunt aliate sau subordonate marelui jandarm planetar. Dar Rusia este un subiect aparte: ea are un orgoliu specific, care o face incompatibilă cu pornirea SUA de a deveni hegemon universal; pe urmă, ea este și mai periculoasă, fiindcă armata ei și-a păstrat intact spiritul combativ de teren (în timp ce China și India nu au dus nici un război modern), ceea ce o face periculoasă în fața armatelor tehnicizate și birocratizate ale puterilor occidentale.
Ce înseamnă „frontul estic" pentru europeni? Mai întâi, un trist prilej de dihonie între națiunile europene: cele estice cer cu stăruință o prezență NATO sporită, în timp ce marile națiuni occidentale recomandă prudență și reținere în relația cu Rusia. Dihonia se instalează și în sânul națiunilor, unde părerile sunt departe de a fi unanime, iar neînțelegerile riscă dă degenereze în vrajbă și dușmănie. De aici până la violențe de tot felul nu mai este decât un pas, pe care spiritele exaltate îl fac ca din senin. Este poate un element relevant faptul că dintre țările estice - care pot fi privite ca un „cordon sanitar" NATO împotriva Rusiei - Ungaria, Cehia și Slovacia nu dau dovadă de același entuziasm precum Polonia, de pildă.
Ce înseamnă „frontul estic" pentru România? Înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât amplasarea țării noastre, în interval de doar un secol, pentru a patra oară, în situație cu potențial extrem de periculos. Au fost cele două războaie mondiale, cu nefericitele vărsări de sânge. A fost pe urmă războiul rece dintre cele două blocuri militare adverse, perioadă în care, în mod paradoxal, România beneficia de o securitate convențională mai bună decât acum. Azi, România este total expusă, fiind situată în prima linie de confruntare între două mega-puteri militare. Prin întreaga ei istorie modernă, România a optat, în mod natural, spre protecția asigurată de umbrela NATO. Dar trebuie să înțelegem că, departe de a ne proteja, această situație creează pentru România un context extrem de periculos, în care țara noastră devine o țintă prioritară într-un eventual conflict armat.
Fără a dori acest lucru și fără a fi în mod direct amenințată, România s-a văzut nevoită să se situeze pe o poziție fragilă, extrem de periculoasă. Nu putem avea în nici un fel certitudinea că România poate să scape cu bine dintr-o potențială confruntare militară (să ne rugăm ca un al treilea război mondial să nu pornească din nou din Europa!). Puterile României sunt mărunte: mult-dezbătuta și greu convenita majorare a cheltuielilor militare la 2 la sută din PIB este mai mult o declarație de intenție privind echiparea armatei, decât un progres real în creșterea puterii ei combative. În acest context, după atâtea decenii de așteptare zadarnică, venirea americanilor nu este un prilej de bucurie, cât mai ales un prilej de îngrijorare. Iar îngrijorarea nu este un sfetnic bun în vremurile tulburi care se anunță.
