Înainte de a fi primate (adică, maimuţe mari), înainte de a fi oameni (homo...) înzestraţi cu raţiune (sapiens...), înainte de a fi cuceritori ai Cosmosului şi navigatori ai Infinitului, suntem pământeni. Înainte de a fi puternici, bogaţi, frumoşi, celebri, importanţi şi indispensabili, suntem pământeni. Adică, modeste şi repetabile creaţii ale acestei planete, fărâme de viaţă în care s-a cristalizat întreaga poveste unică a patru miliarde de ani de evoluţie. Patru miliarde de ani petrecuti pe suprafaţa, mereu în schimbare, dar la fel de primitoare, a acestui leagăn planetar. Leagăn al nostru şi, deopotrivă, leagăn pentru milioane de specii de vieţuitoare, mai puţin vorbăreţe şi hrăpăreţe decât noi, dar în egală măsură îndreptăţite la un loc al lor, pe această planetă. Vorbim, deci, în numele nostru. Avem până şi avocaţi ai poporului, cu rolul de a se exprima în numele unei întregi naţiuni, atunci când drepturile acesteia suferă atingere. Avem nenumărate organizaţii, comiţii şi comitete care-şi ridică glasul în apărarea celor năpăstuiţi, neajutoraţi sau neglijaţi. Nimeni însă nu-şi ridică glasul de tunet în apărarea acestei planete. Despre soarta planetei sunt lăsaţi să vorbească savanţii. Privind prin ochelarii lor savanţi la diagramele şi mai savante pe care le-au desenat cu multă trudă, onorabilii oameni de ştiinţă pare că nu vor să supere pe nimeni: „Privind cu mare atenţie şi cu tot discernământul, luând în considerare rezultatele paleoclimatologice din ultimii douăzeci de milioane de ani, precum şi diagrama activităţii solare pentru ultimele şase secole şi fără a uita de graficul creşterii concentraţiei de CO2 în atmosferă, de la începutul revoluţiei industriale încoace, putem afirma că nu se ştie cu certitudine dacă există un fenomen de încălzire globală”. Dincolo de savanta (normală, de altfel) circumspecţie a savanţilor, atitudinile umane cad într-un activism ieftin: pe de-o parte, catastrofismul agitat al celor care văd deja viaţa stingându-se pe Pământ; pe de altă parte, încroşnarea supărată a climatoscepticilor, care scormonesc cu acul argumente în defavoarea celeilalte tabere. Ignorând voit că banchiza arctică este aproape de dispariţie, că banchizele continentale şi gheţarii tereştri pierd trilioane de tone de gheaţă, ei bat monedă pe faptul că banchiza marină antarctică este acum la maximul de extindere. Dacă ar fi o persoană reală, Pământul s-ar simţi acum pierdut, precum o parte într-un proces important, în care cei doi avocaţi au luat-o razna, invocând reguli şi principii pe care sărmanul om nu le mai poate nicicum înţelege. Dar Pământul nu este o persoană, deci nu are în nici un fel acces la lumea vorbăriei, a prefăcătoriei, a manipulării, a interesului şi a dominaţiei pe care noi, oamenii, am clădit-o. Pământul nu este decât o planetă, pe care unii savanţi visători şi plini de fantezie (James Lovelock, între cei mai de seamă) au înzestrat-o cu atribute ale viului şi ale inteligenţei. O planetă, un boţ de humă, câţiva stropi de apă şi o adiere de gaz... nu are o conştiinţă ca să înţeleagă în ce fel este împilată de cei mai de seamă fii ai săi, nu are o voce ca să plângă, să acuze şi să ceară... dar, cu toate acestea, fără de ea nu se poate, ea este începutul şi matricea a tot ce s-a împlinit şi se va împlini vreodată de specia aceasta hrăpăreaţă, nesătulă şi nepăsătoare. Pământul ar trebui să aibă dreptul de veto în toate deciziile noastre viitoare. Poate numai în felul acesta am fi feriţi de dezastrul pe care ni-l pregătim singuri, mânaţi de spectrul păgubos al ridicolelor creşteri economice care ne dau iluzia prosperităţii, a securităţii şi a stabilităţii. Dar, până una-alta, Pământul nu are nici măcar o voce, o voce dincolo de dezbateri găunoase şi de interese mercantile, o voce dincolo de nepăsare cinică şi de exploatare criminală, o voce care să vorbească limba dreptăţii, a implicării şi a iubirii. Pământul are nevoie urgentă de o astfel de voce. Eu doresc şi voi fi o astfel de voce. Așa cum ar trebui să fie oricare dintre noi.
