„Ziceam că avem o țară". Aceasta este fantezia cu care guvernanții de azi își deschid jocul de-a guvernarea și de-a banii. Alegătorii naivi le-au dat țara pe mână, atrași de oareșce promisiuni mieroase făcute în campania electorală.
Uluită de acest succes neașteptat, opoziția s-a retras, precum melcul în cochilie, și scoate din când în când timid la vedere un corn întrebător. Cota de piață a învingătorilor rămâne înaltă, neașteptat de înaltă, în ciuda sublimelor bâlbe care au marcat primele 6 luni de mandat pesedist.
Făcut imediat după bâlba supremă de a avea nevoie de o moțiune de cenzură împotriva propriului guvern, instalat cu tone de declarații sforăitoare, un sondaj de opinie arată că alegeri desfășurate acum ar aduce PSD un succes aproape la fel de total ca acum 8 luni.
„Ziceam că aveam o țară". Și joaca alegătorilor începe: „Ziceam că alegem cu grijă...", „ziceam că veghem vigilent asupra guvernanților...", „ziceam că le băgăm mințile în cap atunci când mint, înșală, fură..." Și totul rămâne o simplă joacă, fiindcă aceste fantezii nu se împlinesc niciodată.
Poate că guvernanții se joacă mai serios, fiindcă programul lor de albire și de promovare a justițiabililor și penalilor continuă la fel de intens. Ultimul exemplu: cel proaspăt uns lider al deputaților PSD, Ioan Munteanu, a fost trimis în judecată, sub control judiciar, pentru „mărunta" infracțiune de a fi primit mită de 400.000 euro.
Mesajul „de felicitare" trimis noului guvern de către Donald Tusk, președintele Consiliului European, exprimă foarte limpede preocuparea față de respectarea principiilor statului de drept și continuarea luptei împotriva corupției de către noul guvern. Cum răspunde PSD acestui elegant apel de aliniere la normele legale și morale europene? Numește într-una dintre importantele funcții politice, aproape asimilabilă cu importanța unei înalte funcții de stat, o persoană care este un hoț (aproape) dovedit!
„Ziceam că avem o țară". Și guvernanții încep să se joace: luați de-aici salarii, indemnizații și pensii! După cum susținea Nuțu Așchileanu, ciracul meu pe când aveam trupă „de cântare" în Gherla noastră natală (doamne, pentru ce mă simt atât de apropiat de Liviu Dragnea...?!), după ce lămurea pe organizatorii de baluri asupra posibilităților noastre artistice și tehnice: „Gura nu te doare să promiți". Nuțu era doar basist.
Așa se face că toboșarul Dragnea are mai mare priză națională atunci când promite salarii crescute și pensii umflate. Departe de mine de a contesta că românii nu ar avea dreptul la un salariu care să corespundă atât muncii lor, cât și aspirațiilor lor. Departe de mine gândul de a contesta că pensionarii nu ar avea dreptul la o pensie decentă, care să le asigure liniștea în grelele zile ale senectuții.
Dar astfel de măsuri de justiție socială ar trebui să poată fi luate numai după ce economia a fost stimulată în mod sănătos, aptă deci să producă acea plusvaloare din care să se finanțeze nevoile legate de creșterea salariilor bugetarilor și de asigurarea unor pensii decente celor care au creat o Românie supusă acum jafului fără scrupule. Nici vorbă!
Dacă la capătul actului de guvernare îndreptat spre marea masă a alegătorilor există o maximă „bunăvoință" de a răspunde așteptărilor acestora (normal, doar fiecare cetățean mulțumit este un vot „pentru"!...), la capătul celălalt nu este decât o lozincă tâmpă: „Dați mai mulți bani!" Astfel că programul de guvernare al PSD se transformă, încet-încet, într-un program haiducesc, menit să ia banii de la „tagma jefuitorilor" (antreprenori, patroni, oameni de afaceri, firme multinaționale) și să-l distribuie celor care sunt afectați de acest capitalism care a întinat idealurile „nobile" ale comunismului. Trist, foarte trist, având în vedere că în România există aproximativ trei milioane de „jefuitori", care prin pofta lor de profit, de cucerire a lumii, de câștigare de bani, generează acele venituri din care trăiesc un milion de bugetari, cinci milioane de salariați și șapte milioane de asistați sociali...
„Ziceam că avem o țară". Și ziceam că suntem cinstiți, și principiali, și morali. Și consecvenți în aplicarea unor programe de guvernare care să aducă prosperitate cetățenilor și, în aceeași măsură, un statut internațional prestigios pentru țara noastră. În schimb, tot ce vedem este o oscilație absurdă („țopăială" este termenul la modă...) între populismul promisiunii fără fundament și cinismul jafului fără scrupule (în România se construiesc infrastructuri, se fac investiții din bani publici, se atrag fonduri europene numai în măsura în care „ne cade ceva", adică curg atenții, haraciuri, peșcheșuri, foloase necuvenite și mite).
Joaca de-a țara a guvernanților prea seamănă cu jocul „de-a mama și tata" al unor copii zăpăciți și îmbufnați, care se ceartă din te miri ce, se păruiesc din cauza regulilor pe care le-ar schimba fără încetare, se mai și supără și pleacă...
PSD avea un alt stil în politică. Spiritul indus de „părintele fondator" Ion Iliescu era util în politică, chiar dacă apropiat de apucăturile comuniste: coeziune desăvârșită în fața opiniei publice, decizii cumpănite în spatele ușilor închise, disciplină puternică în interiorul partidului. Acest spirit a fost transmis pe linia Iliescu - Năstase - Ponta, dar s-a poticnit la vechilul de Teleorman care, în ciuda ambițiilor megalomanice, nu s-a arătat apt de a conduce un partid atât de mare. Profitând de secretismul, încă existent în PSD, el s-a cocoțat la demnitatea supremă de partid.
Dar, sub conducerea lui, PSD dă impresia că s-a transformat într-o șleahtă de copii certăreți, îmbufnați și nepricepuți, care se înverșunează să joace un joc nou și necunoscut: „ziceam c-avem o țară"...
