Am în jurul meu numeroși părinți ai căror copii se află în diferite stadii de parcurgere a învățământului pre-universitar. Întrucât, în bună măsură, vă aflați în aceeași situație, cunoașteți foarte bine care sunt nemulțumirile care agită spiritul părinților: programul de școală este obositor și solicitant, programa școlară este nepotrivită cu nevoile adevărate ale copiilor, profesorii sunt incompetenți, sau delăsători, sau plictisiți. Și nemulțumirea supremă: pentru ce atâta materie, de li se blochează copiilor sinapsele și nu mai au nici un chef de învățătură?!?
Fără îndoială, ființa umană nu are vocația muncii perseverente și îndârjite. Sunt indivizi care demonstrează astfel de însușiri, dar ei sunt de obicei eroii noștri, cei pe care toată lumea îi venerează, și îi ia drept exemplu. Noi, ceilalți, suntem precum apa și curentul electric: o luăm pe unde este mai ușor.
Pentru cei care diriguiesc învățământul românesc, cel mai ușor a fost să elaboreze o programă cumulativă, în care informațiile parcă sunt puse cu furca, și nu o programă selectivă, care să ofere o imagine structurată asupra unui anumit domeniu al cunoașterii umane. Pentru marea masă de părinți isterizați, cel mai ușor este să critice fără încetare starea de lucruri din învățământ- dar o fac peste tot, mai puțin în acele împrejurări esențiale (dezbateri publice, inițiative cetățenești...) în care lucrurile s-ar putea schimba în bine.
Revenind la afirmația referitoare la munca perseverentă, trebuie să înțelegem că întreaga istorie a umanității este rodul strădaniei celor perseverenți. Expediției lui Magellan i-au trebuit trei ani pentru a face înconjurul Pământului. Deviza de viață a marelui explorator polar Fridtjof Nansen era: „Ai reușit? Continuă! N-ai reușit? Continuă!"
Istoria umanității a fost făurită de către cei care, în expediții, biblioteci, laboratoare, ateliere, politică chiar (vezi Gandhi, sau Mandela) au mers cu hotărâre pe calea pe care și-au ales-o, chiar cu prețul vieții câteodată. Toată lumea știe că Amundsen este cel care a cucerit Polul Sud al planetei, dar foarte puțini mai știu că, aflat în competiție cu strașnicul norvegian, Scott a ajuns la pol trei săptămâni mai târziu, pierzându-și viața pe drumul de întoarcere.
Povestea strădaniei celor mai buni dintre noi o rescrie, an de an, învățământul în care îi „chinuim" pe copiii noștri. Istoria matematicii este istoria lui Arhimede, care și-a dat viața pentru cercurile sale trasate pe nisip. Marie Curie a fost ucisă de cercetările ei asupra radioactivității (fiind, totodată, singurul savant care a luat Premiul Nobel în două științe diferite!). Măcar din respect pentru acești înainte-mergători cu statură de zei ar trebui părinții să-și îndemne copiii să învețe un pic de matematică, un pic de fizică, sau un pic de chimie...
Din păcate, este mult mai la îndemână respingerea: „La ce-i folosesc copilului meu toate prostiile astea?" Pentru ce nu sunt atunci prostii telenovelele, și emisiunile cu public, și lupta între bucătari, și reclamele festiviste, sau cumpărăturile online, sau chiar goana după bani...?! Refuzând paleta de opțiuni pe care o oferă învățământul, dăm cu piciorul posibilității funciare de a afla adevăratele talente ale copiilor.
Dacă programa de matematică este redusă la nivelul cetățeanului lambda care-și plătește facturile, de unde se vor ridica informaticienii viitorului, și fizicienii, și experții în robotică? Dacă nu mai studiem geometrie în școli, cum vom putea identifica pe viitorii arhitecți, proiectanți, constructori, designeri și „stiliști"? Dacă eliminăm desenul, muzica, sportul, cum vom identifica, și cum vom educa pe viitorii noștri artiști sau gladiatori moderni?
Dacă acest editorial este scris într-o limbă română curată și eficientă, nu este atât meritul meu personal, cât meritul nenumăratelor lecturilor pe care le-am înșiruit pe firul cunoașterii. Mai este meritul școlii de atunci, care mă aștepta în septembrie cu manuale, mirosind a cerneală, pe care eu le citeam ca pe niște romane bune. Și mai este meritul doamnelor Tăpăstău, Klapka și Moraru, care m-au lăsat să visez, dar care mi-au cerut rigoare gramaticală în exprimare!
Asta dorim: să ne pregătim copiii pentru un viitor petrecut cu degețelul pe ecran, citind anevoie articole de pe Google? Să renunțăm la a-i încuraja să crească până la înălțimea frunții lor, numai fiindcă există lucruri „mai bune" de făcut (țoale de firmă, botox, rinoplastii, silicoane, frizuri și coafuri cu stil, telefoane cu cristale, raite prin mall, autoturisme nemțești...)?
Un aspect și mai tulburător este că, în ciuda criticilor (îndreptățite, de altfel) legate de excesul copleșitor de informație din învățământ, părinții pun mai mereu presiune asupra copiilor, așteptând de la aceștia „rezultate școlare", adică excelență, premii de sfârșit de an, premii la tot felul de concursuri artistice și științifice...
În acest punct, părinții acționează cu dublă măsură. Mai întâi, contestă vehement modul în care se desfășoară procesul de învățământ, șubrezindu-i importanța mai ales în ochii învățăceilor. Pe urmă, așteaptă totuși rezultate școlare cu care să se poată mândri în ochii lumii. Și, în felul acesta, ne scapă din vedere faptul că prin învățământ intrăm în contact cu tezaurul sacru de cunoaștere al umanității. Tezaur care, el și numai el, ne dă dreptul să visăm la un viitor.
