Presa din România are obiceiul de a nu-i slăbi o clipă pe politicieni.

De mai bine de un an, statuia simbol a Clujului, grupul statuar înfăţişându-l pe marele rege Matei Corvin în ipostaza ecvestră, stă între schele.

Iatã un titlu de volum care, din start, sugereazã o lume. Este închinat vietii si activitãtii unui mare savant clujean: profesorului univ. dr. Ion Talos, etnolog, folclorist, romanist, cu prilejul împlinirii a 75 de ani.

Cu putine zile înainte, îsi fãcuse testamentul: o întindere fioroasã si sumbrã ca o pãdure de stalactite, stalagmite si coloane formate din cranii, doi oameni, un tatã si fiica lui se uitã înfricosati la un peisajul lugubru si vâscos. “Grota cu mãsti”, ulei pe pânzã, Liviu Babes, 1989.

În întâlnirile derulate săptămânal, în fiecare luni, la ora 11:00, pe care le-am avut cu A. Marino în ultimii ani ai vieţii sale, acesta aborda recurent teme care îl frământau sau pe care voia să şi le clarifice şi să şi le indexeze printr-un act de bilanţ sui-generis.

Am citit recent o - hai să-i spunem - “butadă” -, care, în humorul ei tipic românesc, spune destule despre “devenirea” acestei naţii! “Cântăm din frunză de două mii de ani şi istoria trece pe lângă, sau paralel cu noi”. Chiar aşa!

Dacă acum câteva luni mi s-ar fi cerut să bag mâna în foc pentru cei plecaţi de la Academia Caţavencu, acum aş fi scris acest text cu o singură mână.

În diferite ţări (este suficient să observăm Marea Britanie sau Germania sau Japonia!) politica cercetării ştiinţifice este asumată cu strategii şi criterii de evaluare îndelung chibzuite.