Puțini au crezut, în entuziasmul postcomunist din 1990, când începea apropierea Est-Vest și integrarea celor două jumătăți ale continentului, separate de Războiul Rece și de decalaje de dezvoltare și cultural-educaționale profunde, că falia săpată de Cortina de Fier se va dovedi atât de rezilientă și că va reuși, după aproape trei decenii de integrare europeană extinsă, să iasă din nou la suprafață.

Seton Watson spunea că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte.

Schimbările politice și de guvern provoacă de cele mai multe ori, în cadrul administrațiilor și instituțiilor locale și centrale, o stare permanentă de neliniște, mai ales de frică.

Nord Stream 2 poate părea o temă mică pentru Uniunea Europeană, dar nu este. Conjunctura politică actuală și tensiunile dintre nucleul franco-german și Grupul de la Vișegrad (în special Polonia) o fac să pară și mai mare decât este în realitate.

Nu vom deveni mai zen dacă ajungem la adevărul acestei probleme, dacă descoperim într-o zi, mai presus de orice dubiu, că homosexualitatea este o boală, un dat sau opțiune.

Jocurile înfierbântate ale copilăriei se deschideau adeseori prin definirea perimetrului conceptual, coborât parcă din tărâmul fanteziei: „ziceam că suntem…”, „ziceam că putem…”, „ziceam că avem…”…

„Ne mor sfinții pe pereți și în suflete" sunt cuvintele lui Constantin Noica din cartea sa „Pagini despre sufletul românesc", publicată în primă ediție în 1944.

Dacă cineva îşi mai punea întrebarea ce fel de viziune politică și ce valori culturale există oare în spatele contestării ordinii europene actuale, atunci modelul „strălucit" de om de stat care îl inspiră pe Viktor Orbán, nimeni altul decât amiralul Miklos Horthy, face lucrurile cât se poate de clare.

Ultimele şase luni au scos în fața dreptei românești doar ocazii să urce pe cal, reinventată, dar n-a nimerit șaua.