În anii cumpliţi de dinainte de 1989 aveam convingerea că românii îl detestă pe Ceauşescu, urăsc Securitatea, care îi urmăreşte şi le ascultă telefoanele, că îşi doresc un stat de drept, în care democraţia şi drepturile omului să fie respectate, aşa cum funcţiile şi avantajele, oricare ar fi ele, să fie obţinute după merit.

Rămăseserăm acasă fără filtre de cafea, dintr-acelea de hârtie poroasă. La ABC-ul de la trei străzi mai încolo, tanti Lenuţa îşi aştepta placidă clienţii pe scările de ciment din faţă, la umbră, pufăind cu poftă dintr-o ţigară.

Clujul poate reuşi ce nu au reuşit Craiova, Timişoara, Ploieştiul sau Braşovul.

Sigur că aţi văzut, măcar în filme sau la televizor, dacă nu în vreun salon de spital sau pe stradă, cum se resuscitează un om.

Beijing-ul de astăzi copleşeşte prin arhitectură, modernitate, aspect primăvăratic, grijă pentru urbanitate.

“Viaţa nu e ceea ce trăim, ci este ceea ce ne amintim că am trăit”, spune Gabriel Garcia Marquez, un scriitor pe care, cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră îl iubesc.

Ieri-dimineaţă, un ministru al cabinetului chibiţa pariuri, iar premierul reuşea performanţa de a fi primul demnitar al statului care intră în Palatul Parlamentului prin garaj.

Jocurile de luni din turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal 2010 au dat câştig de cauză echipelor mai bine organizate.

Că fostului nostru primar i se continuă mandatul (termen sinonim pentru unii cu “calvarul”, “ruşinea” sau “neruşinarea”), asta nu mai este o ştire, ci o realitate previzibilă.